Universitatile trebuie sa-si aleaga rectorii

Bătălia pentru poziţiile de rectori sau preşedinţi în universităţi are în primul rând o miză financiară. Dacă analizăm veniturile acumulate de rectori, câştigurile pe an sunt colosa­le. De exemplu, la Facultatea de Me­dicină şi Farmacie, rectorul Florian Popa câştigă 203.654 lei (aproape 50.000 euro!) numai din salariul de rector. Rectorul Constantin Oprean a încasat fabuloasa sumă de 346.736 lei din venitul de rector, activităţi di­dac­tice şi de cercetare în cadrul Uni­ver­sităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu. Dar funcţiile universitare au şi alte beneficii: prin cumul între poziţia de preşedinte SNSPA şi cea de evaluator sau sfătuitor al altor universităţi, Adri­an Miroiu a făcut 334. 509 lei în anul precedent (pe lângă rectorul Paul Dobrescu cu 288.396), din ac­ti­vităţile didactice, de cercetare, din ac­tivitatea la ARACIS şi ca expert co­la­borator al altor instituţii! Şi Vasile Astărăstoae a cumulat funcţii peste func­ţii. Dacă în cazul unui profesor universitar orice salariu este posibil şi legal prin cumulul unei norme didactice, a orelor suplimentare şi a granturilor de cercetare, acest lucru nu e valabil pentru conducerile universităţilor, care nu au timp nici de predat şi nici de cercetare, în schimb au o considerabilă influenţă pe care o pot folosi pentru a-şi creşte veniturile.
Ce miză mai are
funcţia de rector, astăzi, în România
În lunile următoare, multe universităţi trebuie să îşi aleagă, din nou, rectorii. Noua lege a educaţiei schimbă însă regulile jocului, iar miza de a deveni astăzi rector în România nu mai e aceeaşi. Dacă ar fi să rezumăm care este efectul dorit al schimbărilor privind alegerea rectorilor, acesta ar fi, în primul rând, eliberarea universităţilor de controlul unui grup re­strâns de oameni, aceiaşi veşnici membri în comisii, comitete, aceiaşi evaluatori de granturi care acumulează averi uriaşe.
Fără candidaţi unici
în alegeri
Una dintre schimbările importante aduse de noua legislaţie este obligativitatea existenţei a cel puţin doi candidaţi la alegerile pentru desemnarea rectorului. Dacă înainte erau destule cazuri de universităţi cu un singur candidat (ex. Ioan Pânzaru - Universitatea Bucureşti, Ecaterina Andronescu - Universitatea Politeh­ni­ca Bucureşti, Constantin Oprean - Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu şi multe alte cazuri), acum această practică nu mai este posibilă. De altfel, cum s-ar putea organiza alegeri cu un singur candidat când unica mo­dalitate de a-l respinge este ne­­par­ticiparea la vot sau anularea pro­priului vot? Predictibilitatea a­ran­­­­jamentelor şi abandonarea luptei de către potenţialii contracandidaţi pe motivul că jocurile sunt deja fă­cute nu mai pot funcţiona.
Referendum cu tam-tam în universităţi
Fiecare universitate şi-a organizat deja un referendum pentru ale­ge­rea modalităţii de desemnare a rec­torului. Comunitatea academică - de la cadre didactice şi de cercetare până la reprezentanţii studenţilor - au avut de ales între cele două variante de desemnare a rectorului prevăzute  de noua lege: fie prin concurs public, fie prin alegeri generale.
Întregul proces a fost reglementat de Ministerul Educaţiei în cele mai mici detalii: buletinele de vot au venit centralizat, de la minister; universitatea a trebuit să anunţe refe­rendumul cu cel puţin 30 de zile îna­inte; să organizeze cel puţin 3 dezbateri publice pentru informarea comunităţii academice despre implicaţiile referendumului, iar procedurile în sine de validare şi desfăşurare a re­ferendumului au fost aproape la fel de complexe ca la alegeri naţionale. Vo­tul a fost universal, direct, secret şi egal. Cel puţin la nivel formal, cuvântul de ordine a fost transparenţa: birouri electorale, observatori, procese verbale, liste electorale în care totul e consemnat şi verificat.
Cât de uşor se mai poate ocupa funcţia de rector? Concurs public vs. Alegeri generale
În urma referendumului des­fă­şurat în universităţi, acestea au optat mai degrabă pentru alegerea rectorului prin vot şi nu prin concurs. Şi aceasta pentru că, cel puţin teoretic, concursul favorizează şi candidatura unor oameni din exteriorul universităţilor care poate fi incomodă pentru interesele grupurilor universitare. Mai exact, senatul universitar ar trebui să stabilească o comisie de selecţie a rectorului formată în proporţie de 50% din membri ai universităţii şi 50% din personalităţi ştiinţifice şi academice din afara universităţii, din ţară şi din străinătate. Amestecul unor oameni din exterior în recrutarea rectorului este o idee bună încurajând promovarea la conducerea universităţilor a altor persoane decât cele fixate de ani buni în structurile de conducere.
Dacă această idee ar putea fi pe placul unei părţi din comunitatea uni­versitară, mulţi nu o agreează, votând, aşa cum s-a observat la refe­rendum, cu o majoritate covârşitoare pentru varianta rectorului desemnat prin alegeri interne. Asta nu înseamnă că în acest sistem nu au acces şi candidaţi externi, dar este greu de crezut că îşi vor atrage susţinerea unui număr suficient de votanţi. Pe de altă parte, trebuie subliniat că, şi prin sistemul de vot, candidaţii la funcţia de rector trebuie să facă mai mult decât până acum: dezbateri pu­bli­ce, program de candidatură, aten­ţia pentru captarea întregii comunităţi academice şi nu doar a unui grup restrâns. Având în vedere că întreaga comunitate academică va vota prin vot secret, este un moment favorabil ca nemulţumiţii de vechea oligarhie universitară să schimbe rezultatele alegerilor.
Prin urmare, nu mai este atât de uşor să devii rector. Pe de altă parte, rămâne de văzut cât de mult au reuşit vechile conduceri să îşi exercite influenţa în propriile structuri academice pentru că schimbările se pot realiza numai cu o majoritate universitară care îşi doreşte asta.
Ce puteri şi ce
constrângeri vor avea
noii rectori?
În primul rând, o schimbare ma­joră este reprezentată de noul statut al rectorului. Rectorul încheie un contract de management care cu­prin­de criteriile şi indicatorii de per­for­manţă managerială. Aceasta în­seamnă că:
- performanţa reală a activităţii rec­torului poate fi evaluată mai obiectiv;
- rectorul poate fi disponibilizat de MECTS din motive de: nerespectare a legii, Cartei şi regulamentelor universităţii, nerespectare a reglementărilor privind evaluarea şi asigurarea calităţii, probleme de etică şi echitate, un management neeficient şi o utilizare defectuoasă a resurselor, netransparenţa deciziilor şi activităţilor sale.
Criteriile de sancţionare până la disponibilizarea rectorului se referă, practic, la toată activitatea acestuia de la aplicarea normelor până la modul cum sunt cheltuite resursele financiare. Rectorul este un angajat care răspunde pentru activităţile sale în faţa senatului universităţii şi a mi­nisterului şi îşi asumă răspunderea publică pentru deciziile pe care le ia. Acest nou statut al rectorului care poate fi evaluat pe criterii obiective de performanţă a stârnit numeroase critici, în mod firesc, din partea rectorilor actuali, aflaţi pe poziţii mai vulnerabile.
Puterea şi responsabilitatea rectorului sunt foarte mari în condiţiile în care acesta semnează şi negociază, pe de-o parte, contractul instituţional cu ministerul, iar, pe de altă parte, încheie contractul de management cu senatul universitar. Rectorul concentrează resursele întregii universităţi, fiind, conform legii, respon­sabil de alocarea acestora spre departamentele şi structurile cele mai performante. Controlul resurselor şi sta­bi­lirea modului cum sunt cheltuite sunt atribuţii de care depind func­ţio­na­rea întregii instituţii şi deci miză uria­şă pentru a deveni rector. Rec­torul prezintă senatului, în fiecare an, raportul despre starea universităţii care trebuie validat.
În ceea ce priveşte incompatibi­lităţile, cea mai importantă schimbare, în plus faţă de cele deja existente, se referă la incompatibilitatea dintre funcţia de rector şi funcţiile de demnitate publică. În acest context, Agenţia Naţională de Integritate a stabilit că cei patru parlamentari care sunt şi rectori, Ecaterina Andro­nes­cu, Florian Popa, Nicolae Robu şi Şte­fan Iosif Drăgulescu se află în in­com­patibilitate în raport cu preve­derile noii Legi a Educaţiei. Ecaterina Andronescu se află deja la al doilea mandat alături de alte nume grele precum Andrei Marga (Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca), Florian Popa (UMF „Carol Davila“) Ioan Pânzaru (Universitatea din Bucureşti) sau Ion Gh. Roşca (ASE).
Noi alegeri,
noi relaţii de putere
În primul rând, noile alegeri pentru desemnarea rectorilor vor aduce oameni noi, având în vedere că la un număr semnificativ de universităţi rectorii îşi termină deja cel de-al doilea mandat. E un moment în care, fie vom asista la continuarea jo­cu­rilor grupurilor de putere precedente prin alegerea unui rector din cadrul acestora, fie va fi o schimbare majoră favorizată de faptul că nu doar un grup, ci toată comunitatea academică îşi alege rectorul.
Relaţiile de putere se vor forma pe baza influenţei majore pe care o va exercita rectorul, nu doar prin de­sem­narea propriei echipe în structura executivă (prorectori, director ad­mi­nistrativ), ci şi prin influenţa informală în alegerea decanilor din cadrul facultăţilor. Conform legii, candidaţii pentru funcţiile de decan sunt avizaţi de consiliul facultăţii respective cu votul majorităţii simple a membrilor acestuia. La fel ca la alegerile rectorului, trebuie să existe cel puţin 2 candidaţi!
Rectorul este cel care organizează concursul public pentru alegerea de­canului. El deţine astfel o putere in­formală crescută de a influenţa can­di­daţii desemnaţi pentru această func­ţie. Intenţia ar fi de a armoniza structurile de conducere ale universităţii cu cele de la nivelul facultăţilor pentru un management mai eficient. Odată cu noua evaluare a universităţilor şi a programelor de studii, finanţarea va depinde, într-o măsură mai mare decât până acum, de performanţa universităţilor. Rectorul este responsabil de atribuirea resur­selor către facultăţile şi programele de studii mai performante. Fără o comunicare eficientă cu decanii, vom avea o distribuţie a resurselor de sus în jos fără o asumare a deciziilor şi a unui plan pentru menţinerea sau îmbunătăţirea calităţii structurilor universitare. Accentul pe indicatori de calitate şi nu doar pe cantitate (numărul de studenţi înmatriculaţi la o universitate) în realizarea finan­ţă­rilor presupune mai mult decât o co­re­lare de cifre pentru asigurarea ra­portului număr studenţi – bani. În acest sens, sunt necesare strategii co­mune asumate de executiv alături de facultăţi pentru o cheltuire eficientă a banilor publici şi pentru asu­marea unei direcţii comune în privinţa creş­terii calităţii.
Scandaluri de corupţie, nepotisme
şi non-transparenţă
Dintre toate universităţile incluse în lista neagră a rectorilor, aproape toate au fost sau sunt implicate în scandaluri, cazuri de corupţie sau probleme de integritate! Rectorii Florian Popa, Iosif Ştefan Drăgu­les­cu, Ecaterina Andronescu şi Nicolae Robu sunt, în primul rând, în stare de incompatibilitate sesizată de ANI pentru ocuparea în acelaşi timp a funcţiilor de parlamentari cu cele de rectori. De asemenea, rectorul Adri­an Gorun de la Universitatea „Con­stan­tin Brâncuşi“ se afla în situaţie de incompatibilitate la alegerile din 2005 ocupând şi funcţia de secretar general al Ministrului Educaţiei. ANI a constatat starea de incompatibilitate, dar la alegerile din 2008 a fost, din nou, singurul candidat la funcţia de rector şi a fost ales în unanimitate pentru un nou mandat. În 2008, s-a aflat din nou în incompatibilitate, o dată pentru că ocupa funcţia de înalt funcţionar public (transferat de la Ministerul Educaţiei la Comisia pentru Prognoză) şi a doua oară pentru că a fost candidatul PDL la alegerile pentru Camera Deputaţilor (incompatibilităţi confirmate de ANI).
Afaceri ilegale
şi jocuri de culise
Ştefan Diaconescu, rectorul de la Universitatea de Ştiinţe Agronomice şi Medicină Veterinară Bucureşti este cercetat de DNA pentru asocierea ilegală cu omul de afaceri Gabriel Po­po­viciu în firma controlată de acesta, Băneasa Investments. Rezul­ta­tul este concesionarea unei proprietăţi către universitate la un preţ mult sub-eva­luat. Un alt caz este acela al rectorului Vasile Astărăstoae care este ur­mărit penal pentru mai multe in­fracţiuni într-un dosar DNA pentru atri­buirea ilegală a unui contract într-un proiect finanţat din fonduri europene. De asemenea, rectorul Ştefan Drăgulescu a fost reclamat pen­tru plata din banii universităţii UMF Timişoara a mai multor de­pla­sări făcute de el şi fiica sa în ţări din Europa şi America Latină. De men­ţio­nat sunt şi problemele repetate înregistrate la Universitatea „Aurel Vlaicu“ din Arad. Rectorul Lizica Mihuţ s-a folosit de stratagema înfiinţării funcţiei de preşedinte al universităţii pentru a rămâne la condu­cere şi după terminarea celui de-al doilea mandat de rector. Ulterior, a reuşit să ocolească legea şi să revină în funcţia de rector pentru al treilea mandat după ce l-a înlaturat pe noul rector, ales cu doar cateva luni înainte, cu sprijinul Senatului universitar. Decizia Senatului a fost anulată de instanţa de judecată. Lucrurile nu s-au oprit aici. Doamna Mihuţ a încercat să introducă o nouă funcţie în Carta universitară, de data aceasta aceea de preşedinte de onoare cu prerogative în conducerea instituţiei. Propunerea nu a fost însă aprobată de legea Funeriu, o astfel de funcţie neexistând nici în Legea educaţiei.
Nepotisme
Un exemplu de nepotism este acela al rectorului Constantin Oprean de la Universitatea „Lucian Blaga“ din Sibiu care a angajat trei membri ai familiei sale, rude de gradul I (soţia şi cele două fiice) pe poziţii didactice în universitate. Acelaşi rector, la ale­ge­rile din 2008, a modificat ilegal unele prevederi ale Cartei universi­ta­re care i-au permis să numească di­rect anumite persoane în organele de con­ducere ale universităţii. De ase­menea, rectorul Vasile Astă­răs­toae de la UMF Iaşi a fost acuzat de angajare ilegală a propriei fiice într-un proiect al universităţii finanţat din fonduri europene.
Material publicat pe site-ul